Reziliența prin cultură. Aproape în departe | Monica Pillat

Podcastul „Reziliența prin cultură” propune repere și idei pornind de la care putem converti provocările actuale în ocazii de întărire interioară, deschidere spirituală și renaștere comunitară.
Când s-a înfiripat, pentru Monica Pillat, conștiința că poezia este precum o lojă din care artistul privește spectacolul lumii, dar și ceea ce se întrezărește dincolo de acesta? Ce înseamnă „a pescui lumina” prin intermediul poeziei? Cât de importanți sunt acei oameni care, prin felul lor de-a fi, ne ajută să descoperim lumina până și în adâncul întunericului? Cu ce fel de „corăbii” pot fi asemănate volumele lirice publicate de Monica Pillat de-a lungul timpului? Cum se poate pătrunde în constelația de semnificații a expresiei „aproape în departe”? Care este sângele acestei poezii? Dar inima și sufletul ei? S-ar putea afirma că, din întreaga operă lirică a Monicăi Pillat, poemele reunite în volumul cu acest titlu sunt cele mai apropiate de rugăciune? În ce forme poetice se transfigurează dorul de Rai, grație muzicalității interioare a versurilor? În jurul unor întrebări prilejuite de recenta apariție a volumului de poezii „Aproape în departe. Poeme 2019–2022”, emoționantul dialog dintre scriitoarea Monica Pillat, renumită specialistă în domeniul literaturii engleze și americane, și publicistul și scriitorul Cristian Pătrășconiu devine o călătorie spirituală, de o rară delicatețe sufletească, spre teritoriile inefabile ale visului și poeziei, acel spațiu lăuntric în care autorul se contopește cu scrisul său, într-o neîntreruptă comunicare cu divinitatea, revelată prin lumină, iubire și promisiunea învierii.


9.54 „Și, dacă ar fi să vorbim un pic despre acest tablou, sunt niște lalele care dansează. În același timp, fiind galbene, sunt și culori ale luminii. Reproducerea acestui dans al lalelelor în carte este ca un acompaniament – și vizual, și muzical. Pentru mine, dansul reprezintă modalitatea cea mai dragă de a transforma tristețea, suferința, pierderea unor ființe iubite într-un dans.”
17.54 „Scrisul e ca o aventură a plecării în larg, dar acest larg poți să fii tu însuți; și nu te cunoști, nu știi cum ești. Și atunci, scrisul te ajută să explorezi nu numai cum ești, dar cum e lumea, ce îți dă cultura, sentimentele, poți să experimentezi...”
23.19 „La prima vedere, dorul de Rai este dorul de ceva ce ai pierdut. Dar, aprofundând acest sentiment, îți dai seama că, atâta vreme cât ți-e dor de Rai, ești acolo. Pentru că dorul îi aduce împreună pe cei care nu mai sunt cu cei care sunt.”
34.41 „Lucrurile de care ne speriem atât de tare – și mai ales de moarte, dar și de Judecata de Apoi – sunt mult mai neînsemnate în fața iubirii lui Dumnezeu, care ne apără de noi înșine, care ne apără de propriile noastre rătăciri.”
40.33 „Inima este un lăcaș al poeziei, pe care l-aș numi lăcașul sentimentelor, al căldurii pe care o pui în comunicarea lirică. Dar sufletul poeziei vine de la Iisus. Toate aceste daruri pe care le primim pot fi văzute ca niște captări (nu capturi) ale departelui, fie departele moștenit prin familie, prin cei care au fost, fie departele divin, care, de fapt, este tot timpul cu noi.”
46.30 „Noaptea, pentru mine, cum am zis, este și o perioadă de reflecție, de introspecție, dar și de dialog cu inefabilul. Nu aș putea să despart visul de scrierea în gând a unor poezii, pentru că sunt și ele niște forme de visare.”