Loading...
educationself improvement
Reziliența prin cultură. Mihai Zamfir | STUDII LITERARE I. LITERATURĂ ROMÂNĂ
About this Episode
Podcastul „Reziliența prin cultură” propune repere și idei pornind de la care putem converti provocările actuale în ocazii de întărire interioară, deschidere spirituală și renaștere comunitară.
Cum arată laboratorul de idei al lui Mihai Zamfir? În ce fel a evoluat stilistica românească între anii 1948-1960 și care a fost rolul ei fundamental în acea perioadă de teroare ideologică? La ce anume se referă stilistica diacronică? Ce fel de intuiții l-au determinat pe Mihai Zamfir să se apropie de acest mod de a gândi literatura? De ce a fost marginalizat, pentru un timp, scriitorul Alexandru Macedonski? Cum se explică metamorfozele estetice ale operei sale? Poemul în proză este o specie greu de realizat artistic sau e mai degrabă un registru minor, cu acumulări firave? Care sunt marile vârfuri ale tradiției poemului românesc în proză? Înfiripat în jurul primului volum din seria de 𝘚𝘵𝘶𝘥𝘪𝘪 𝘭𝘪𝘵𝘦𝘳𝘢𝘳𝘦, dedicat literaturii române, dialogul dintre Mihai Zamfir, scriitor, specialist în istorie literară și literatură comparată, și Cristian Pătrășconiu, publicist și scriitor, constituie o elegantă pledoarie pentru analiza stilistică a formelor artistice apărute de-a lungul secolelor, dar și pentru întoarcerea la esența operei literare, prilej al unor adevărate revelații estetice cu privire la surprinzătoarea evoluție a modelului macedonskian ori la mărcile distinctive ale poemului românesc în proză în raport cu proza narativă.
0:00 Mihai Zamfir | STUDII LITERARE I. LITERATURĂ ROMÂNĂ
9:23 „Ideea aceasta de stilistică diacronică, adică ceea ce fac eu – istoria literaturii prin stilistică –, e o idee care a apărut demult. A apărut în jurul Primului Război Mondial, în așa-numita Școală formalistă rusă.”
16:38 „Miezul, sâmburele unei opere literare este stilul, adică modul cu totul particular în care un anumit scriitor a utilizat limba comună, a utilizat un anumit idiom natural, modul în care a utilizat el limba lui. Iar dacă a fost un mare scriitor, a provocat și o «dramă» (între ghilimele) foarte gravă și imposibil de rezolvat…”
25:13 „Macedonski, într-adevăr, cât a trăit, a fost și persecutat, și marginalizat. Dar posteritatea lui avea să fie mai interesantă decât viața, pentru că a descoperit, pe de o parte, câțiva autori formidabili. L-a descoperit pe Ștefan Petică, l-a descoperit pe Arghezi, i-a descoperit pe cei din jur, Iuliu Cezar Săvescu și ceilalți…”
31:18 „Când l-am analizat pe Macedonski în această carte, nu i-am spus nici romantic, nici postromantic, nici clasicizant. Am spus că e, de fapt, un poet neolatinizant; ceea ce a cultivat el în poezia românească a fost filonul neolatin. Sigur că el coincidea, în mare parte, cu romantismul, pentru că neolatinii primi au fost pașoptiștii…”
41:12 „[Poemul în proză] e o formă constituită, apărută în vremea simbolistă – până atunci n-a fost – și, câtă vreme simbolismul a fost încă viu, cât și-a lăsat ecourile în timp în literatură, a mai continuat până către jumătatea secolului al XX-lea. Dar atât.”
Cum arată laboratorul de idei al lui Mihai Zamfir? În ce fel a evoluat stilistica românească între anii 1948-1960 și care a fost rolul ei fundamental în acea perioadă de teroare ideologică? La ce anume se referă stilistica diacronică? Ce fel de intuiții l-au determinat pe Mihai Zamfir să se apropie de acest mod de a gândi literatura? De ce a fost marginalizat, pentru un timp, scriitorul Alexandru Macedonski? Cum se explică metamorfozele estetice ale operei sale? Poemul în proză este o specie greu de realizat artistic sau e mai degrabă un registru minor, cu acumulări firave? Care sunt marile vârfuri ale tradiției poemului românesc în proză? Înfiripat în jurul primului volum din seria de 𝘚𝘵𝘶𝘥𝘪𝘪 𝘭𝘪𝘵𝘦𝘳𝘢𝘳𝘦, dedicat literaturii române, dialogul dintre Mihai Zamfir, scriitor, specialist în istorie literară și literatură comparată, și Cristian Pătrășconiu, publicist și scriitor, constituie o elegantă pledoarie pentru analiza stilistică a formelor artistice apărute de-a lungul secolelor, dar și pentru întoarcerea la esența operei literare, prilej al unor adevărate revelații estetice cu privire la surprinzătoarea evoluție a modelului macedonskian ori la mărcile distinctive ale poemului românesc în proză în raport cu proza narativă.
0:00 Mihai Zamfir | STUDII LITERARE I. LITERATURĂ ROMÂNĂ
9:23 „Ideea aceasta de stilistică diacronică, adică ceea ce fac eu – istoria literaturii prin stilistică –, e o idee care a apărut demult. A apărut în jurul Primului Război Mondial, în așa-numita Școală formalistă rusă.”
16:38 „Miezul, sâmburele unei opere literare este stilul, adică modul cu totul particular în care un anumit scriitor a utilizat limba comună, a utilizat un anumit idiom natural, modul în care a utilizat el limba lui. Iar dacă a fost un mare scriitor, a provocat și o «dramă» (între ghilimele) foarte gravă și imposibil de rezolvat…”
25:13 „Macedonski, într-adevăr, cât a trăit, a fost și persecutat, și marginalizat. Dar posteritatea lui avea să fie mai interesantă decât viața, pentru că a descoperit, pe de o parte, câțiva autori formidabili. L-a descoperit pe Ștefan Petică, l-a descoperit pe Arghezi, i-a descoperit pe cei din jur, Iuliu Cezar Săvescu și ceilalți…”
31:18 „Când l-am analizat pe Macedonski în această carte, nu i-am spus nici romantic, nici postromantic, nici clasicizant. Am spus că e, de fapt, un poet neolatinizant; ceea ce a cultivat el în poezia românească a fost filonul neolatin. Sigur că el coincidea, în mare parte, cu romantismul, pentru că neolatinii primi au fost pașoptiștii…”
41:12 „[Poemul în proză] e o formă constituită, apărută în vremea simbolistă – până atunci n-a fost – și, câtă vreme simbolismul a fost încă viu, cât și-a lăsat ecourile în timp în literatură, a mai continuat până către jumătatea secolului al XX-lea. Dar atât.”
Hosts & Guests
No transcript available for this episode.
